Nicole Vasilcovschi
2009-01-20
Mi-a fugit timpul şi spaţiul, am rămas uitată la marginea cioburilor de noapte. Mă scufund în apa caldă a Dunării şi număr stelele de pe cerul proaspăt spălat. În juru-mi plante jucăuşe mă învaţă să cuceresc luna plină. Sunt singura în singurătatea adâncurilor de ape, nu ştiu să plâng şi încerc să mă ridic la suprafaţă, de trei ori mă scufund şi de tot atâtea ori mă ridic, e o dorinţă distractică, nascută în bucuria unei vieţi oglindite în răsărit. Învăţ apoi că numai cu o prietenă ajung la mal şi Alexandra îmi arată că lumina se naşte în bucuria de a învinge orice limite. Relly şi-a subliniat libertatea prin evadarea în spaţiul indefinit al luminii universului vitezei, iar Alex desenează traiectoria speranţei ajutând secundele să cânte. Descopăr insula dispărută a bucuriei şi reîncep să trăiesc distractic. E loc pentru 333 de miliarde de spirite şi 777 miliarde de paşi şi tot nu e de ajuns.
Apa se varsă în lacrimi de bucurie şi visez că trăiesc.
Continue..
Filed Under:
proză scurtă
